Gânduri de duminica

Este ceva terapeutic în plimbările mele solitare.
De fapt ziua de azi pornise altfel. După ce am reușit sa dorm zdravăn recuperând insomniile din ultimele 3 nopți, credeam ca astăzi, după ce as fi terminat de făcut cumpărăturile, cândva, după prânz, as fi plecat la plaja și probabil ca mi-aș fi încheiat seara pe la optsijumatate, făcând pe fuga câteva fotografii apusului pe plaja mea. In definitiv, ultimul meu tren spre casa pleacă la ora 22.
Insa odată intrata in casa, după cuparaturi, am căzut lata! O ora! O ora am stat afara și căldură excesiva combinata cu umiditatea crescuta m-au rătutit zdravăn.
Deci, durere decap, amețeală și transpirat excesiv. Am luat o pastila de cap și am decis sa stau în casa. Poate nu e cazul sa ma pricopsesc cu o insolație, totuși. Măcar după prânz nu îmi bate soarele în casa și, dacă am noroc, vecina va mai arunca vreun lighean, doua, de apa pe balcon și va răcori trotuarul din fata ferestrei mele.
Nu a aruncat vecina cu apa. Pisoii s-au zbenguie câteva minute și apoi au dispărut.
Pe seara însă nu mai aveam stare. Sa ma pui sa stau toată ziua în casa, pentru mine suna a pedeapsa.
Durerea de cap a trecut (mulțumesc lui Oki in mod oficial aici). E 6 seara și îmi fac planul unei plimbări prin centru.
Iau repede trenul și la 7.30 sunt la Piazza del Popolo.
È ceva terapeutic in plimbările mele solitare. Pe cât îmi place sa stau cu alți oameni, am momente în care "eu si cu mine" facem echipa perfecta.
Iau trenul spre centru târziu, spre 7.30 seara. La ora 8.15 eram în Piazza del Popolo. Perfect pentru a prinde apusul sub balconata Parcului Borghese. Asa, la crepuscul, lumina transforma puțin lucrurile. Vad altfel, simt altfel. Parca se modifica modul de percepție ce devine mult mai intuitiv. Pe fundalul de verde drapta/stânga străzii, restul culorilor par mai vii.

O fata mignonă, cu rochie galben-muștar și curea subțire, neagra, în jurul mijlocului, ii cere prietenului să-i facă o fotografie. Ea pare asiatica de origine, el nordic pur-sânge. Își susotesc ceva și rad amândoi cu pofta. Își arcuiesc corpurile-el, mai înalt decât ea- pana când aproape li se ating fetele. Rad în continuare. Ea se așează lângă balustrada dinspre Corso și el se pregătește să-i facă o poza. Ii spune ceva și ea râde din nou și, arcuindu-si corpul, da capul pe spate și parul negru, lung, ii cade drept, lipit de spate. Click! Nu știu ce a ieșit pe aparat, dar acea energie a lui, când i-a spus gluma, a ei când a ras, a lor când au comunicat în acel fel ce nu are de-a face cu cuvintele, nu puteau decât sa dea naștere fotografiei /amintirii perfecte. Se iau unul pe celalalt de mijloc și pleacă mai departe. Câteva secunde i-am privit. 8-10, nu mai mult. Erau in lumea lor și tare bine le stătea.
"Sorry, Villa Borghese?" un tânăr singur, cu accent spaniol se apropie de mine. Nu vorbesc spaniola, asa ca ii explic în engleza. Se pare ca a înțeles și o ia în sus, pe scările mărunte de duc la bel-vederea de la parc.
Îmi vad de drum. Respir aerul de seara după o zi torida. Mult verde în aceasta zona a orașului. Mai fac câteva poze. Un grup de americani vine din direcția opusa, dezorganizati, gălăgioși. Unul din ei, un băiețel blonduț, are gura cea mai mare. Se mira despre cât de mult trebuie sa meargă pe jos în orașul acesta. "we should've take a cab! I'm starving!". Ceilalți il asigura ca nu mai e mult pana la hotel. 10 minutes!
Un zid de flori fuchsia îmi atrage atenția pe partea cealaltă a drumului. Ma apropii, mai fac câteva fotografii acolo.

Sorele coboară și s-au aprins deja lămpile pe strada.
Roma este mult mai frumoasa noaptea. Prin decizie de Consiliu, luminile stradale trebuie sa aibă becuri calde. Sunt lămpi speciale ce trebuie sa difuzeze o lumina asemănătoare facliilor de pe vremuri, când pe străzile orasului se mergea calare.
Am lăsat în urma Rione Flaminio și deja sunt în Campus Martius- Campo Marzio, aproape de biserica gotica, Trinità dei Monti.

La picioarele noastre de desfășoară șerpuind treptele faimoase ce ne duc direct la Piazza di Spagna.

Cobor mereu cu grija pe ele. Sunt din marmura și pot sa  alunec foarte usor. Cobor treapta cu treapta, printre turiștii care își fac poze unii altora și selfie-uri. Ma uit la preptele imense, pe alocuri consumate și ma gândesc la mulțimea de oameni ce le-au călcat de-a lungul secolelor. Am venit aici de nenumărate ori și, ca în multe alte locuri ale Romei, am senzația ca nu suntem singuri, ca undeva, într-o suprapunere de vieți și ani, ne întâlnim toți aici, gălăgioși, admirativi, în verva, la o plimbare, cu treaba, poate așezați pe trepte și sprijiniți de vre-o coloana a imenselor balustrade sau poate în graba, traversând tot spațiul în fuga... Sa nu uitam ca aceasta scara era pe traseul care unea în linie dreapta Biserica Trinità dei Monti de San Pietro - deja pe atunci, simbolul uneia din celei mai importante și mai bogate tari, Vaticanul.
Ajung în Piazza di Spagna. La Barcaccia, ca de obicei la ora aceasta, este plin de oameni. Printre ei o multime de vânzători ambulanți cu jucării, zmei mici de hârtie, trandafiri, la coltul magazinului Dior sta eternul vânzător de castane coapte, 10-15 carabinieri ce se plimba și mai fluiera din când în când, deja omniprezentii soldati cu mitre, într-un colt al pieței și eu.

 Oare când  au proiectat Piazza și scările, știau ce impact vor creea asupra lumii întregi? În lateralul pieței, clădiri ce aparțin Bisericii adăpostesc nume importante ale industriei de fashion. Câtorva palmieri le-a fost permis sa crească la întrarea spre metrou. Pe bancutele de sub ei, în apropierea bărăci florarului, alți turiști rad zgomotos. Printre ei câțiva adolescenti italieni se tachinează.
Ma intorc sa mai privesc odată zarva pieței. Deja e întuneric. 9.20 și e timpul sa ma îndrept spre gara.
Sunt unele imagini, unele frecvente ce creează, inauntrul meu, dacă le permit, o întreaga lume! Inutil sa încerc sa o povestesc mai mult de atât fiindcă ma tem ca nu am toate cuvintele necesare în dicționar. Și nici nu trebuie. Uneori tot ce trebuie sa fac este sa simt, sa pricep dacă îmi este folositor, sa las de-o parte sau sa absorb (după caz), sa merg mai departe acceptând impactul pe care acele senzații au creeat în mine... și sa am încredere ca intuiția mea lucrează în folosul meu.
De aceea uneori prefer sa ma plimb singura: ca să simt mai bine ce-mi face sufletul sa zâmbească.