Declaration of self

"Anca, tu ar trebui sa scrii o carte!" îmi tot repeta Adriana. Mi-o mai spun și alții dar eu încă nu ii iau în serios. Sau nu ma iau pe mine in serios suficient de mult cât sa leg de la un capăt la celalalt un început cu un cuprins  și câteva puncte culminante, iar apoi cu un final. E bine asa fiindcă dacă nu simt ca pot transmite corect o emoție anume, atunci mai bine aștept pana voi reusi, dacă se va întâmpla vreodată.
Nu știu sa scriu din imaginație. Nu știu sa inventez proză, habar nu am ce este în sufletul celor ce reușesc sa îmi deschidă lumi în fata ochilor, doar când se pun la calculator și scriu atât, atât de frumos! Cei ce știu sa îmi creeze pe dinăuntru lumi noi prin cărțile lor, ii declar zei.
In acest moment al vieții mele nu sunt pregătită sa scriu o carte. Poate peste câțiva ani, doi sau zece, voi simți altfel, voi percepe viata mea și lumea însăși, altfel, fiindcă eu însămi nu voi mai fi cea de acum.
Știu sa spun despre realitatea mea, doar. Scriu să vindec uneori, scriu să rad (și chiar râd!) alteori. Un fel de auto-exorcizare uneori, alteori un imn al veseliei din mine, caci de cele mai multe ori veselie ma simt!
Scriu ca forma de terapie, ca forma de comunicare, de interacțiune, de atingere a sufletelor ce îmi sunt asemeni mie într-un fel sau altul. Scriu sa ajung la alții, atunci când bratele mele nu o pot face. Scriu sa intru cuiva la suflet, chit ca îmi creez vindecări printre litere, sau ca povestesc relația plina de năbădăi a pisoilor din cartier cu vecina de deasupra. Uneori scriu ca să îmi inspir/expir in scris sufletul cu apasarile lui, sa îmi metaboliz emoțiile.
Ma plimb mult pe jos din același motiv pentru care scriu.
Îmi pun căștile in urechi și iau Roma la pas domol urmărind străzile pietruite fără vreun traseu prestabilit. Și îmi caut pe strada motive sa zambesc: privirile unor îndrăgostiți, carliontii unei fetite ce traversează împreună cu mama sa de mana Piazza di Spagna, un grup de adolescenți ce traversează în goana bicicletelor Parco Borghese chicotind de câte vreo șotie sau gluma de-a lor, doi bătrâni care traversează strada iar El o ajuta grijuliu pe Ea sa coboare bordura joasa de la trecerea de pietoni, intinzandu-i galant, grijuliu, minunat mâna. Este atâta energie in conexiunea onor oameni încât uneori o simt, o percep, o absorb cu drag și vreau sa o creez in lumea mea. Vreau sa ma simt pe mine în raport cu alții și sa îmi definesc lumea după chipul și asemarea energiilor ce îmi amprenteaza zilnic pozitiv viata.

De ceva timp refuz sa mai privesc televizorul, nu mai bag în seama știrile urate găsite online iar bârfă îmi provoacă o grimasă pe fata. Nu arat bine cu grimasă. Asa ca mai bine fără.
La fel și pe platformele de socializare. Uneori îmi finisez statusul cu privire la o chestie serioasa și importanta mie însă când simt ca încurajez, prin atitudinea mea, alți oameni sa își exprime nemulțumirile într-un mod neproductiv, ma opresc.
Am învățat inclusiv sa ma opresc din publicatul multor lucruri neplăcute. Am învățat sa citesc înainte de a posta ceva și am mai învățat sa le șterg înainte de postare fiindcă pricepeam ca riscam sa alterez atitudinea altor persoane ce astfel ar fi arătat urâtul ce sta în ei.
Încet, încet, renunț la orice simt ca ma deranjeaza și îmi stinge din culori.
Suntem legati unii de alții și nu vreau sa influențez demonii altuia. Cu ai mei am dus batalii lungi pana mi i-am făcut prieteni...
Nu mai am loc de tantrumuri și răutăți, nu mai e loc pe dinăuntrul meu de urat, de răutate și acrituri. E prea mult soare la mine acasă pentru a încăpea orice altceva ce nu e lumina.

Sunt, in sfarsit, convinsa ca din altceva e facuta viata, de fapt: din momentele alea care îmi iau respirația, cum îmi zicea mie Briana, din strângeri de maini ce nu vor sa se elibereze,  din hohote de ras pana la lacrimi cu oamenii mei cei buni, din zâmbete lungi cu priviri ochi-în-ochi și din îmbrățișări cu sufletul. Multe și lungi îmbrățișări în care îmi spun, cu nasul în haina celuilalt (celeilalte ), "sunt acasă".

📸©Christine Mitchell