Jurnal de bord, 27092019
Vi s-a întâmplat vreodată sa întreprindeți o acțiune și oricât de bine v-ați calculat pașii, sa va iasă totul pe dos? Dar pe dos, frate, de parca pașii aceia înșiși ar fi conspirat împotriva drumului calculat la minut și milimetru!
Dar vi s-a întâmplat sa plecați la un drum necunoscut, plini de agitație și incertitudini și după primii pași sa pricepeți ca totul merge "ca uns" iar voi, fără nici un efort, sa fiți duși asa, ca într-o alegorie, pe brate pana la FINISH?
Am avut o epifanie vis-a-vis de aceste doua situații acum ceva timp și ambele le-am încadrat la categoria "divine timing".
Primul eveniment ce mi-a scuturat letargia:
Se făcea ca avem vreo douăzecisicevadeani și încă nu ieșisem de sub clopotul de sticla, încă nu ma întâlnisem cu mine, încă nu ma privisem in ochi sa ma întreb ce caut eu în viata mea și de ce. Dormeam încă și habar nu aveam ca o făceam.
In vremea aceea, când treceam pe la Foișorul de Foc, ma opream sa salut un domn tare drag mie care avea o clinica de reflexoterapie și masaj. Tare blând era omul acela, tare frumos. Și dansul, dar și soția, vorbeau mereu domol, calm și la aproape 30 de ani de căsnicie încă își terminau zâmbind unul alteia (și invers) frazele. Deci... trec in acea zi pe la micuțul cabinet sa ii salut și să-i întreb ce au facut la seminarul la care ar fi trebuit sa ajungă cu un weekend în urma.
- N-am mai ajuns la Pitești, Anca, fiindcă mi s-a rupt cureaua de la acumulator. Am legat strampii nevestei (și pufnesc amândoi în ras) care chiar a funcționat pentru câțiva km, însă s-au rupt și aia! Si plouaaaa, mama, ce mai polua!
Am pufnit toți în ras de data asta și apoi, doamna a spus senina:
-Nu a fost sa fie, Ancuțule mamă!
In mintea mea deja suna a resemnare, iar eu nu sunt una care se resemna ușor. Și începusem cu: dar nu ați sunat pe cineva sa vina sa va ia din Pitești? Dar de ce nu m-ați sunat pe mine ca va luam de pe autostrada și va duceam. Dar la seminar dumneavoastră prebuia sa vorbiți, aveați o intervenție...
-Nu, Ancuțule. După ce s-a rupt și strampul nevestei ne-am privit și am zis: asta e, ne întoarcem acasă. Am sunat un prieten doar sa vina sa ne tracteze pana la primul mecanic. După ce am hotărât sa ne întoarcem acasă s-a oprit și ploaia.
(a urmat o pauza destul lunga în care simțeam cum își cauta cuvintele, apoi a continuat) Vezi tu, fată, noi trebuie sa învățăm sa ascultam când ne vorbește viata ( sau Universul, sau Dumnezeu). Om avea noi liber arbitru, dar uneori luam decizii care nu-s în folosul nostru, asa ca Dumnezeu ne pune înapoi pe drumul drept, dacă suntem atenți când ne vorbește.
Asa ca sâmbăta asta când a început ploaia fix cand am ieșit din casa, când am găsit o mulțime de mâzgă pe autostrada și mergeam ca melcii, când s-a rupt cureaua și s-a întețit ploaia în timp ce legam ciorapii și s-au rupt și aia, m-am simțit ca Ana lui Manole care s-a încăpățânat sa se ducă cu mâncare la barba-su iar furtunile încercau sa o întoarcă din drum. Și uite unde a ajuns ea, Ana: zidita în mănăstire. Ii pusese Dumnezeu in drum piedici care sa o deturneze, dar ea nu și nu!
Știi ce am înțeles noi, mai Ancuțule? Am înțeles ca nu trebuie sa mergem la Pitești. Ma gândesc ca nu neapărat la seminar nu trebuia sa ajungem. Ne-am gândit ca poate viata asta, Dumnezeu însuși, ne-a ferit de un accident teribil 2 km mai încolo și poate nu era în drumul vieții noastre o astfel de tragedie. Poate de-aia s-a oprit și ploaia după ce am hotărât sa ne întoarcem acasă.
(din nou o pauza)
Uneori, minunile sunt deghizate în dizgrații. Noi asa am perceput ziua de sâmbătă. Lumea este formata din energie, cum știi și tu (da, știam), doar ca noi am uitat sa ii simțim vibrațiile, sa ne lăsăm intuitia sa asculte, sa simtă și sa priceapă. Noi am priceput amândoi ca nu va fi sa fie, aceasta vizita la Pitești, asa ca ne-am întors acasă și am ieșit pe seara la restaurant.
A fost pentru prima data când simțeam ca cineva îmi vorbește într-o limba pe care cândva simțeam ca o cunoscusem. Și nu vorbesc aici despre cuvinte, ci despre senzații. Încă nu citisem cărțile lui N. D. WALSCH, încă nu citisem niciuna din cărțile despre conștientizare, acceptare, percepție, intuiție, inteligenta emotiva care au conturat persoana care sunt acum, încă nu vorbisem cu alți oameni despre percepțiile mele despre lume și ale lor, nca nu făceam discursuri despre conștientizare... Dar aveam anumite senzații, chiar dacă erau într-o forma primitiva.
"Nu a fost sa fie" nu mai avea in fata mea forma unei resemnari, ci avea o explicație ce pentru prima data îmi părea logica. O "simțeam" logica! Are sens și pentru voi acest lucru? A trebuit sa traversez eu însămi câteva evenimente de acest gen ca să învăț mai bine sa "ascult". Am făcut și greșeala de a vrea sa insist sa țin cu forța lângă mine oameni și obiecte, ignorând semnele de "nu va fi sa fie" forțând relații și evenime te care apoi au dus doar la suferinte și mai mari. Am suferit atât de mult încât durerea din suflet ca lucrurile nu se întâmplă cu vreau eu, era atât de mare ca nu îmi permitea sa respir. Dar de ce nu mi se concretizează acel contract ce părea ca și semnat? Dar de ce El nu ma ai vrea, caci eu Eu il vreau! Dar de ce fac toți pașii corecți, dar direcția se schimbain permanenta? De ce direcția nu este aceea pe care o trasez eu?
Știu toate aceste discursuri și când ma gândesc în urma la ele, pricep cata energie am pierdut. Însă totul a folosit, decizie cu decizie. A trebuit sa deraiez de câteva ori bune ca să învăț sa ascult "semnele", semnalele... Uneori e nevoie doar sa avem răbdare cu noi înșine...
Ieri nu am verificat mersul trenurilor și m-am organizat prost. Aveam întâlnire într-o ora și eu as fi putut sa ajung cel mai devreme într-o ora și jumătate, apoi. Bașca m-am întors acasă fiindcă îmi uitasem încărcătorul de telefon și căștile... Chestie care mie nu mi se întâmplă! Asa ca am alergat ca nauca, am încercat sa dau de o prietena sa ii cer sa ma ducă ea la alta gara apropiata, fata nu răspundea... am verificat orarul autobuzelor, poate reușesc sa iau o cursa spre oraș și.. nimic! Nimic nu ma putea face sa ajung în timp util la întâlnirea programata de parca lunea s-ar fi oprit, iar eu sunt una care nu admite sa întârzie. Am și eu un fix, frate: punctualitatea.
In mijlocul acestui taifun emoțional ce a durat jumătate de ora, am simțit brusc acea liniste ciudata, acel calm ce sosește odată cu gândul "totul se petrece fix cum trebuie, în divine timing". Am stat sa simt ce... simt și brusc imaginea s-a clarificat in mintea mea. Asa ca am respirat profund, am întrat într-un bar, am cerut cafeaua mea "vetro, appena macchiato freddo" si i-am scris omului un mesaj cerându-i scuze pentru întârziere. Primesc mesaj de la el într-un minut: "Voiam să-ți scriu și eu. Sunt blocat pe centura orașului. Cam aceeași întârziere o am și eu. Ne sunam în funcție de cum ajungem". Am ajuns eu înaintea lui.
In divine timing. Totul, chiar și lucrurile parent neplăcute, cele care ne rup de un ritm, de un timp, de un om, au rolul lor și sunt în beneficiul nostru, dacă suntem suficient de înțelepți sa ne permitem sa pricepem și, mai ales, sa acceptam.
Vinerea trecuta am venit în tara pentru un examen. Îmi lipsea un act de la dosar. Îmi rămăsese la Arhitectura de acum 15 ani. Eram suuuuper nervoasa! Super nervoasa! Nu aveam timp și chef de "simțit" iluminări interioare, ca deh, uneori sunt tălâmba, nah!
Fără acel act degeaba dădeam examen la facultate fiindcă riscam sa nu-mi permită semnarea contractului. Eram agitata, nervoasa, am ieșit din aeroport cu o ora întârziere decât estimasem si nu aveam idee cum voi reuși sa fac toate mișcările pana la ora 14 când se închidea secretariatul Arhitecturii . Ca sa vezi minune, fără sa priceapă cum și cât va impacta viata mea, Briana își ia liber ziua aia ca să stea cu mine toată ziua. M-a luat din aeroport și când am văzut-o cu buchetul ala de tufanele în mana mi s-a tăiat respirația, asa ca am făcut ce am știut mai bine: am ținut-o in brate lung-lung, fiindcă asa se țin minunile când le întâlnesc. A făcut slalom cu mine la facultate, mi-am recuperat diploma cu ajutorul alui om ce a întâlnit un altul.. și care mi-a găsit hârtia și brusc, în jurul meu s-a făcut lumina. Curat, cursiv, oameni legati invizibil de alți oameni, birocrație 0, conexiuni perfecte. Restul e istorie și îmi sta în suflet. Briana cu buchetul de tufanele de la aeroport și îmbrățișarea ei aceea lunga, lunga cum imi place mie, Ioana care a mișcat munții, Adriana care s-a organizat "mânușă". Trei zile de perfecțiune fără ca eu sa depun minim de efort. La final toată agitația mea mi-a părut doar ridicola și inutila caci "dacă va fi sa fie, atunci va fi. Dacă nu, atunci nu va fi sa fie".
Nu cred în destin bătut în cuie. Dar cred ca totul se întâmplă cu un scop. Nu-i paradoxal?
Îmi pare asa rău de energia mea inutil consumata, de nu va spun. Dar face totul parte din procesul meu de creație. Asa ca stau, analizez, accept, merg mai departe sperând doar sa am și mai multa prezenta de spirit data viitoare.
Cu calm și divin timing, cu pricepere și percepție, am învățat sa nu mai târăsc oamenii în viata mea. Am priceput ca nici obiectele și evenimentele nu se întâmplă oricât m-aș da cu fundul de pamant. Trăiesc minimalist cu mici furtuni în paharul meu de apa uneori. De cele mai multe ori reusesc sa percep ce-mi zice vântul, sau gândul altuia. Alteori îmi pierd liniștea interioara și e totul un zgomot pana când ceva ma bate pe umăr și îmi zice "ehi, babe, everything happens in divine timing ❤️so chill and let the flow take you to the right place"
Încă învăț sa o fac. Încă lucrez cu mine și cu fiecare "ascultare" a ce e în jur, pricep mai multe despre mine. Dispare nervozitatea, dispare însăși disperarea și intervine acceptarea și împăcarea. Împăcarea cu mine.
Dar vi s-a întâmplat sa plecați la un drum necunoscut, plini de agitație și incertitudini și după primii pași sa pricepeți ca totul merge "ca uns" iar voi, fără nici un efort, sa fiți duși asa, ca într-o alegorie, pe brate pana la FINISH?
Am avut o epifanie vis-a-vis de aceste doua situații acum ceva timp și ambele le-am încadrat la categoria "divine timing".
Primul eveniment ce mi-a scuturat letargia:
Se făcea ca avem vreo douăzecisicevadeani și încă nu ieșisem de sub clopotul de sticla, încă nu ma întâlnisem cu mine, încă nu ma privisem in ochi sa ma întreb ce caut eu în viata mea și de ce. Dormeam încă și habar nu aveam ca o făceam.
In vremea aceea, când treceam pe la Foișorul de Foc, ma opream sa salut un domn tare drag mie care avea o clinica de reflexoterapie și masaj. Tare blând era omul acela, tare frumos. Și dansul, dar și soția, vorbeau mereu domol, calm și la aproape 30 de ani de căsnicie încă își terminau zâmbind unul alteia (și invers) frazele. Deci... trec in acea zi pe la micuțul cabinet sa ii salut și să-i întreb ce au facut la seminarul la care ar fi trebuit sa ajungă cu un weekend în urma.
- N-am mai ajuns la Pitești, Anca, fiindcă mi s-a rupt cureaua de la acumulator. Am legat strampii nevestei (și pufnesc amândoi în ras) care chiar a funcționat pentru câțiva km, însă s-au rupt și aia! Si plouaaaa, mama, ce mai polua!
Am pufnit toți în ras de data asta și apoi, doamna a spus senina:
-Nu a fost sa fie, Ancuțule mamă!
In mintea mea deja suna a resemnare, iar eu nu sunt una care se resemna ușor. Și începusem cu: dar nu ați sunat pe cineva sa vina sa va ia din Pitești? Dar de ce nu m-ați sunat pe mine ca va luam de pe autostrada și va duceam. Dar la seminar dumneavoastră prebuia sa vorbiți, aveați o intervenție...
-Nu, Ancuțule. După ce s-a rupt și strampul nevestei ne-am privit și am zis: asta e, ne întoarcem acasă. Am sunat un prieten doar sa vina sa ne tracteze pana la primul mecanic. După ce am hotărât sa ne întoarcem acasă s-a oprit și ploaia.
(a urmat o pauza destul lunga în care simțeam cum își cauta cuvintele, apoi a continuat) Vezi tu, fată, noi trebuie sa învățăm sa ascultam când ne vorbește viata ( sau Universul, sau Dumnezeu). Om avea noi liber arbitru, dar uneori luam decizii care nu-s în folosul nostru, asa ca Dumnezeu ne pune înapoi pe drumul drept, dacă suntem atenți când ne vorbește.
Asa ca sâmbăta asta când a început ploaia fix cand am ieșit din casa, când am găsit o mulțime de mâzgă pe autostrada și mergeam ca melcii, când s-a rupt cureaua și s-a întețit ploaia în timp ce legam ciorapii și s-au rupt și aia, m-am simțit ca Ana lui Manole care s-a încăpățânat sa se ducă cu mâncare la barba-su iar furtunile încercau sa o întoarcă din drum. Și uite unde a ajuns ea, Ana: zidita în mănăstire. Ii pusese Dumnezeu in drum piedici care sa o deturneze, dar ea nu și nu!
Știi ce am înțeles noi, mai Ancuțule? Am înțeles ca nu trebuie sa mergem la Pitești. Ma gândesc ca nu neapărat la seminar nu trebuia sa ajungem. Ne-am gândit ca poate viata asta, Dumnezeu însuși, ne-a ferit de un accident teribil 2 km mai încolo și poate nu era în drumul vieții noastre o astfel de tragedie. Poate de-aia s-a oprit și ploaia după ce am hotărât sa ne întoarcem acasă.
(din nou o pauza)
Uneori, minunile sunt deghizate în dizgrații. Noi asa am perceput ziua de sâmbătă. Lumea este formata din energie, cum știi și tu (da, știam), doar ca noi am uitat sa ii simțim vibrațiile, sa ne lăsăm intuitia sa asculte, sa simtă și sa priceapă. Noi am priceput amândoi ca nu va fi sa fie, aceasta vizita la Pitești, asa ca ne-am întors acasă și am ieșit pe seara la restaurant.
A fost pentru prima data când simțeam ca cineva îmi vorbește într-o limba pe care cândva simțeam ca o cunoscusem. Și nu vorbesc aici despre cuvinte, ci despre senzații. Încă nu citisem cărțile lui N. D. WALSCH, încă nu citisem niciuna din cărțile despre conștientizare, acceptare, percepție, intuiție, inteligenta emotiva care au conturat persoana care sunt acum, încă nu vorbisem cu alți oameni despre percepțiile mele despre lume și ale lor, nca nu făceam discursuri despre conștientizare... Dar aveam anumite senzații, chiar dacă erau într-o forma primitiva.
"Nu a fost sa fie" nu mai avea in fata mea forma unei resemnari, ci avea o explicație ce pentru prima data îmi părea logica. O "simțeam" logica! Are sens și pentru voi acest lucru? A trebuit sa traversez eu însămi câteva evenimente de acest gen ca să învăț mai bine sa "ascult". Am făcut și greșeala de a vrea sa insist sa țin cu forța lângă mine oameni și obiecte, ignorând semnele de "nu va fi sa fie" forțând relații și evenime te care apoi au dus doar la suferinte și mai mari. Am suferit atât de mult încât durerea din suflet ca lucrurile nu se întâmplă cu vreau eu, era atât de mare ca nu îmi permitea sa respir. Dar de ce nu mi se concretizează acel contract ce părea ca și semnat? Dar de ce El nu ma ai vrea, caci eu Eu il vreau! Dar de ce fac toți pașii corecți, dar direcția se schimbain permanenta? De ce direcția nu este aceea pe care o trasez eu?
Știu toate aceste discursuri și când ma gândesc în urma la ele, pricep cata energie am pierdut. Însă totul a folosit, decizie cu decizie. A trebuit sa deraiez de câteva ori bune ca să învăț sa ascult "semnele", semnalele... Uneori e nevoie doar sa avem răbdare cu noi înșine...
Ieri nu am verificat mersul trenurilor și m-am organizat prost. Aveam întâlnire într-o ora și eu as fi putut sa ajung cel mai devreme într-o ora și jumătate, apoi. Bașca m-am întors acasă fiindcă îmi uitasem încărcătorul de telefon și căștile... Chestie care mie nu mi se întâmplă! Asa ca am alergat ca nauca, am încercat sa dau de o prietena sa ii cer sa ma ducă ea la alta gara apropiata, fata nu răspundea... am verificat orarul autobuzelor, poate reușesc sa iau o cursa spre oraș și.. nimic! Nimic nu ma putea face sa ajung în timp util la întâlnirea programata de parca lunea s-ar fi oprit, iar eu sunt una care nu admite sa întârzie. Am și eu un fix, frate: punctualitatea.
In mijlocul acestui taifun emoțional ce a durat jumătate de ora, am simțit brusc acea liniste ciudata, acel calm ce sosește odată cu gândul "totul se petrece fix cum trebuie, în divine timing". Am stat sa simt ce... simt și brusc imaginea s-a clarificat in mintea mea. Asa ca am respirat profund, am întrat într-un bar, am cerut cafeaua mea "vetro, appena macchiato freddo" si i-am scris omului un mesaj cerându-i scuze pentru întârziere. Primesc mesaj de la el într-un minut: "Voiam să-ți scriu și eu. Sunt blocat pe centura orașului. Cam aceeași întârziere o am și eu. Ne sunam în funcție de cum ajungem". Am ajuns eu înaintea lui.
In divine timing. Totul, chiar și lucrurile parent neplăcute, cele care ne rup de un ritm, de un timp, de un om, au rolul lor și sunt în beneficiul nostru, dacă suntem suficient de înțelepți sa ne permitem sa pricepem și, mai ales, sa acceptam.
Vinerea trecuta am venit în tara pentru un examen. Îmi lipsea un act de la dosar. Îmi rămăsese la Arhitectura de acum 15 ani. Eram suuuuper nervoasa! Super nervoasa! Nu aveam timp și chef de "simțit" iluminări interioare, ca deh, uneori sunt tălâmba, nah!
Fără acel act degeaba dădeam examen la facultate fiindcă riscam sa nu-mi permită semnarea contractului. Eram agitata, nervoasa, am ieșit din aeroport cu o ora întârziere decât estimasem si nu aveam idee cum voi reuși sa fac toate mișcările pana la ora 14 când se închidea secretariatul Arhitecturii . Ca sa vezi minune, fără sa priceapă cum și cât va impacta viata mea, Briana își ia liber ziua aia ca să stea cu mine toată ziua. M-a luat din aeroport și când am văzut-o cu buchetul ala de tufanele în mana mi s-a tăiat respirația, asa ca am făcut ce am știut mai bine: am ținut-o in brate lung-lung, fiindcă asa se țin minunile când le întâlnesc. A făcut slalom cu mine la facultate, mi-am recuperat diploma cu ajutorul alui om ce a întâlnit un altul.. și care mi-a găsit hârtia și brusc, în jurul meu s-a făcut lumina. Curat, cursiv, oameni legati invizibil de alți oameni, birocrație 0, conexiuni perfecte. Restul e istorie și îmi sta în suflet. Briana cu buchetul de tufanele de la aeroport și îmbrățișarea ei aceea lunga, lunga cum imi place mie, Ioana care a mișcat munții, Adriana care s-a organizat "mânușă". Trei zile de perfecțiune fără ca eu sa depun minim de efort. La final toată agitația mea mi-a părut doar ridicola și inutila caci "dacă va fi sa fie, atunci va fi. Dacă nu, atunci nu va fi sa fie".
Nu cred în destin bătut în cuie. Dar cred ca totul se întâmplă cu un scop. Nu-i paradoxal?
Îmi pare asa rău de energia mea inutil consumata, de nu va spun. Dar face totul parte din procesul meu de creație. Asa ca stau, analizez, accept, merg mai departe sperând doar sa am și mai multa prezenta de spirit data viitoare.
Cu calm și divin timing, cu pricepere și percepție, am învățat sa nu mai târăsc oamenii în viata mea. Am priceput ca nici obiectele și evenimentele nu se întâmplă oricât m-aș da cu fundul de pamant. Trăiesc minimalist cu mici furtuni în paharul meu de apa uneori. De cele mai multe ori reusesc sa percep ce-mi zice vântul, sau gândul altuia. Alteori îmi pierd liniștea interioara și e totul un zgomot pana când ceva ma bate pe umăr și îmi zice "ehi, babe, everything happens in divine timing ❤️so chill and let the flow take you to the right place"
Încă învăț sa o fac. Încă lucrez cu mine și cu fiecare "ascultare" a ce e în jur, pricep mai multe despre mine. Dispare nervozitatea, dispare însăși disperarea și intervine acceptarea și împăcarea. Împăcarea cu mine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu