Vindecare
Am vorbit cu mama astăzi.
Ma rog, vorbim de doua ori pe zi, chiar trei, însă astăzi am deschis unele subiecte cu rădăcini mai dureroase și ii explicam cum am ajuns sa las la spate acel trecut, cum deja nu ma mai intereseaza sa mai interacționez cu anumite persoane, doar pentru am facut înăuntrul meu pace cu mine, în privința lor. E prea complicat? Nu pentru mine. Acum e simplu.
Și la încă o ora după ce am închis telefonul cu ea încă zâmbeam, acolo, pe dinăuntrul fiintei mele si am realizat ca am mai depasit o limita mentala, de acceptare, de permisivitate.
Va explic.
Când aveam 12 ani vorbisem cu sora mea sa plătim din banii noștri de pusculita meditațiile mele de desen, asa ca m-am dus sa vorbesc cu profesorul meu de desen de la scoala, domnul Ionescu, cerându-i sa nu-i spună tatălui meu ca vreau sa dau la un liceu de arte. Ca orice adult și (mai ales!) pedagog iresponsabil, profesorul meu de desen i-a spus în aceeași zi tatălui meu despre acest lucru.
Evident, seara acasă, mare scandal mare din cauza încăpățânarii mele de a vrea sa desenez in loc sa aleg acolo, o meserie "serioasa" și cum s-a simțit el, tatăl meu, umilit în cancelarie (taică-meu profesor la aceeași școală) de către profesorul de desen (care, evident, nu era o materie cu pedigree) când a fost întrebat: "și, asa, Profesore, ai decis sa-ți dai fata la desen?". Întrebare pusa razand in dorința meschina de a se călca pe bătături reciproc, doi masculi frustrați ce reacționau ca într-o bătălie de hamsteri; într-un oraș mic cu frustrări mari și oameni nefericiți, ciupiturile acestea erau dese.
Nu am uitat ani de zile fraza urlata in fata mea in acea seara de către taică-meu, cu mama care încerca să-l calmeze zicându-i ca nu am făcut rău, ca nu e grav: " Ce, crezi ca ai sa trăiești din pictura? Aia e meserie, sa trăiești din desen? Ce meserie e aia? Vrei sa ma faci de rușine?"
Mi-am amintit din nou, acum, despre acea seara, despre nesiguranță sadita în mine, ma simțeam inclusiv trădată de profesorul căruia ii incredintasem visul meu, despre teama ca nu voi fi vreodată demna de mândria tatalui, despre nesiguranța de a nu avea un job fix. Încerc de ani de zile freelancing-ul cu alternari spre job-uri cu un salariu fix din teama de a nu putea "sa trăiesc din desen"
Respir profund, iau telefonul în mana și deschid galeria de imagini.
Îmi privesc relaxată desenele făcute în ultima perioada și zâmbesc, simțind eliberarea, în sfârșit, de o vina ce nu am avut-o vreodată.
Tot ce îmi mai vine sa zic acum, cu multa bucurie, este doar IN YOUR FACE!
Ma rog, vorbim de doua ori pe zi, chiar trei, însă astăzi am deschis unele subiecte cu rădăcini mai dureroase și ii explicam cum am ajuns sa las la spate acel trecut, cum deja nu ma mai intereseaza sa mai interacționez cu anumite persoane, doar pentru am facut înăuntrul meu pace cu mine, în privința lor. E prea complicat? Nu pentru mine. Acum e simplu.
Și la încă o ora după ce am închis telefonul cu ea încă zâmbeam, acolo, pe dinăuntrul fiintei mele si am realizat ca am mai depasit o limita mentala, de acceptare, de permisivitate.
Va explic.
Când aveam 12 ani vorbisem cu sora mea sa plătim din banii noștri de pusculita meditațiile mele de desen, asa ca m-am dus sa vorbesc cu profesorul meu de desen de la scoala, domnul Ionescu, cerându-i sa nu-i spună tatălui meu ca vreau sa dau la un liceu de arte. Ca orice adult și (mai ales!) pedagog iresponsabil, profesorul meu de desen i-a spus în aceeași zi tatălui meu despre acest lucru.
Evident, seara acasă, mare scandal mare din cauza încăpățânarii mele de a vrea sa desenez in loc sa aleg acolo, o meserie "serioasa" și cum s-a simțit el, tatăl meu, umilit în cancelarie (taică-meu profesor la aceeași școală) de către profesorul de desen (care, evident, nu era o materie cu pedigree) când a fost întrebat: "și, asa, Profesore, ai decis sa-ți dai fata la desen?". Întrebare pusa razand in dorința meschina de a se călca pe bătături reciproc, doi masculi frustrați ce reacționau ca într-o bătălie de hamsteri; într-un oraș mic cu frustrări mari și oameni nefericiți, ciupiturile acestea erau dese.
Nu am uitat ani de zile fraza urlata in fata mea in acea seara de către taică-meu, cu mama care încerca să-l calmeze zicându-i ca nu am făcut rău, ca nu e grav: " Ce, crezi ca ai sa trăiești din pictura? Aia e meserie, sa trăiești din desen? Ce meserie e aia? Vrei sa ma faci de rușine?"
Mi-am amintit din nou, acum, despre acea seara, despre nesiguranță sadita în mine, ma simțeam inclusiv trădată de profesorul căruia ii incredintasem visul meu, despre teama ca nu voi fi vreodată demna de mândria tatalui, despre nesiguranța de a nu avea un job fix. Încerc de ani de zile freelancing-ul cu alternari spre job-uri cu un salariu fix din teama de a nu putea "sa trăiesc din desen"
Respir profund, iau telefonul în mana și deschid galeria de imagini.
Îmi privesc relaxată desenele făcute în ultima perioada și zâmbesc, simțind eliberarea, în sfârșit, de o vina ce nu am avut-o vreodată.
Tot ce îmi mai vine sa zic acum, cu multa bucurie, este doar IN YOUR FACE!
Moamăăă Anca bravo tie pt realizarile care le faci, te admir cum reusesti sa te exprimi dealfel se vede seninul de pe fata ta cand ai dus la bun sfarsit o lucrare . Magia din interiorul tau este in ceea ce faci si atata timp cat pui toata pasiunea in munca ta rezultatele se vad, easy!
RăspundețiȘtergerePup 🤗🥰💞
Mulțumesc tare mult.
ȘtergereMi-a luat ceva timp sa ajung la starea asta de "bliss'' însă a meritat! ❤️🙏