AncaDi

     Am inteles destul de devreme ca am o relatie speciala cu lumina... Daca eram la Masha, la tara, ma trezeam cu umbrele frunzelor vitei-de-vie din dreptul ferestrei dansand prin camera, filtrand lumina sorelui. Patul era asezat la coltul camerei, cu latul pe peretele cu fereastra. Mi se parea mare fereastra aceea si, desi vita-de-vie acoperea cam toata fatada de sud a casei (noi, astia din Lunca stim ce inseamna sa ai soarele la pranz in casa), lumina filtrata era asa, ca o imbratisare. Mai mereu ma ridicam in pat doar pe coate si o cautam, printre tulpinile plantei de la fereastra, pe bunica prin curte.  Sunt absolut constienta ca amintirile mele de acolo le prezint mereu fericite, insa se intampla fiindca acolo, la Masha mea cea frumoasa, cea minunata, am avut singura bucata de fericire continua din copilaria mea. Ea insasi ma striga sa ies din casa in ploaia calda de vara si sa dansez sub stropii calzi... Sau ieseam desculta, dupa  ploaie, sa ma balacesc in apa ce se scurgea prin

             Intr-o lume de perfecti si minunati, life-coaches  abia iesiti din adolescenta, toti nascuti din politica gandirii pozitive a ultimilor 10-15 ani de minfulness eronat inteles, ma declar oficial un produs   Kintsugi dus la extrem dupa multiple reparatii succesive. In ani, mi-am adunat si pus la loc cioburile cazute din mine de atatea ori, incat sunt numai dungi si puncte de lipitura. Sper sa nu fie cazul   multora (desi, oh, stiu mai bine) insa fiind nascuta in perioada in care evenimentele   traumatizante   trebuiau sa ramana in spatele usilor apartmentelor meschine inghesuite de la blocurile cu pereti mult prea subtiri ca sa nu stim ce a facut vecinul, am aflat tarziu, dupa ai mei 30 de ani, ca fix acele lucruri care erau inabusite in spatele usilor fiindca “e rusine”, “nu trebuie sa stie asta”, “nu se vorbeste despre asa ceva”, “nu mai spune nimanui” erau cele care trebuiau de fapt vorbite, exorcizate, vindecate, acceptate, iertate.          Odata cu sosirea “ga

I În Roma Antica, in zona care astăzi este numita Campo de'Fiori, era doar un maidan cu flori de camp lângă raul Tibru care umfla apele la fiecare coborâre a zăpezilor topite de pe munte. Abia după 1400, zona a început sa se dezvolte, odată cu ridicarea bisericii Santa Brigita a Campo de'Fiori. La nivel urbanistic și arhitectural, piața aceasta rectangulara aflata puțin mai la nord de Piazza Navona, nu a fost mai niciodată regulamentar dezvoltata. Pe sistemul "primul venit- primul servit", în jurul pieței ce devenise un mic centru comercial al cartierului unde fermierii își vindeau produsele, au crescut case și palate. Primul dintre marile nume ale vremii a fost Orsini, atrăgând apoi nume strâns legate de papalitatea timpurilor. Evident, zona s-a dezvoltat, străzile au fost trasate cât - de-cât și au primit denumiri pitorești, în funcție de meșteșugarii ce isi deschideau botegi în zona: Via dei Chiavari (stada celor care fac chei), via dei Cappellari (strada celor

Este ceva fascinant in lumina de Septembrie, anul acesta, care ma face sa iubesc toamna mai mult. Nu vi se pare ca de la un an la altul descoperim alte lucruri sau le vedem altfel, nu vibreaza aceleasi evenimente diferit si in voi, de la un anotimp la altul? Depinde cum privim la lucruri, la oameni, in ce ...lumina le punem pe toate, pentru a povesti apoi intr-un anumele fel… Pentru a lasa ele inauntrul nostru o amprenta, un “ceva” care, odata reintalnit mai tarziu, ne va aduce aminte senzatiile de acum. Un fel de madelenine a lui Proust, la alta putere. La o putere mai duioasa... La puterea unei imbratisari, de exemplu! (fiindca stim toti ce putere are o imbratisare adevarata!) Nu imi amintesc toamna anului trecut. Nu imi amintesc lumina ei. Imi amintesc cu ceva efort senzatii, poate emotii, dar nu lumina lui Septembrie... Pacat. As fi putut deja creea un tablou in mine. Am sa incep de anul acesta, atunci.  De cateva zile incoace este o lumina blanda, calda, galbena ca un apus de

Ador povestirile din alte vremuri, când povestitorul, de o varsta considerabila, se așează confortabil pe un scaun sau o bancuță, își alege locul, se foieste puțin și incepe cu... "Știți ca era o vreme când Roma era mult mai mica decât e acum. (tace privindu-ne pe toți, sa priceapă dacă suntem atenți și nu-l tulburam cu foșneli inutile) De-aia are orașul trei rânduri de ziduri, continua el... Primul e din antichitate- apeduct. Romanii erau curați și aveau apa în case de pe vremea lui Cezar... Nu ca francezii care încă nu au chiuveta să-și spele mâinile în aceeași încapere cu vasul de toaleta! Pfff... Niște ignoranti. Romanii aveau bai publice și Terme ca populația să-și mențină sănătatea! Era preț mare pus pe curățenia corpului... Iubitori de "stare de bine", ce mai! Noi am inventat luxul și în vremuri vechi asa însemna: sa scrii și sa asculți poezie, sa faci bai calde, sa ai  mâncare și... sa socializezi. (zâmbește nițel ghidus, nițel jenat... Om bătrân care știe ca ad

Cautam un restauranțel istoric în centru și il găsesc pe "un vicolo". O străduță mica, delicioasa, într-un unghi de strada, în spatele Senatului. Închisese însă cu câteva minute înainte sa ajung eu. E si normal... Aici, restaurantele non-turistice închid de la ora 15 la 19. Ma rătăcesc pe străduțe mergând cu intuitia înainte ca ghid. Pe unde, Anca? Pe acolo, după vitrina cu cachemire. Și apoi? Uhmm, nu știu. Hai sa încercăm la dreapta; pare o străduță mica și nu foarte plimbata.  Hai la dreapta, hai la stânga, ma scuzați, nu voiam sa va pun piedica, doar ca îmi caut direcția și sensul... 😊  Și ajung aici, în Via Degli Spagnioli, sub un acoperiș de iedera și stele, într-o osterie tipic venețiana. Il Bàcaro. Legenda spune ca etimologia acestui cuvânt pleacă de la exclamația unui gondolier din Venezia care, placandu-i vinul servit la una din osteriile tipice orașului, ar fi exclamat: "oh, acesta este cu adevărat un vin de bàcaro!" - acesta este un vin, servit