AncaDi

Cautam un restauranțel istoric în centru și il găsesc pe "un vicolo". O străduță mica, delicioasa, într-un unghi de strada, în spatele Senatului. Închisese însă cu câteva minute înainte sa ajung eu. E si normal... Aici, restaurantele non-turistice închid de la ora 15 la 19. Ma rătăcesc pe străduțe mergând cu intuitia înainte ca ghid. Pe unde, Anca? Pe acolo, după vitrina cu cachemire. Și apoi? Uhmm, nu știu. Hai sa încercăm la dreapta; pare o străduță mica și nu foarte plimbata.  Hai la dreapta, hai la stânga, ma scuzați, nu voiam sa va pun piedica, doar ca îmi caut direcția și sensul... 😊  Și ajung aici, în Via Degli Spagnioli, sub un acoperiș de iedera și stele, într-o osterie tipic venețiana. Il Bàcaro. Legenda spune ca etimologia acestui cuvânt pleacă de la exclamația unui gondolier din Venezia care, placandu-i vinul servit la una din osteriile tipice orașului, ar fi exclamat: "oh, acesta este cu adevărat un vin de bàcaro!" - acesta este un vin, servit...

Vi s-a întâmplat vreodată sa întreprindeți o acțiune și oricât de bine v-ați calculat pașii, sa va iasă totul pe dos? Dar pe dos, frate, de parca pașii aceia înșiși ar fi conspirat împotriva drumului calculat la minut și milimetru! Dar vi s-a întâmplat sa plecați la un drum necunoscut, plini de agitație și incertitudini și după primii pași sa pricepeți ca totul merge "ca uns" iar voi, fără nici un efort, sa fiți duși asa, ca într-o alegorie, pe brate pana la FINISH? Am avut o epifanie vis-a-vis de aceste doua situații acum ceva timp și ambele le-am încadrat la categoria "divine timing". Primul eveniment ce mi-a scuturat letargia: Se făcea ca avem vreo douăzecisicevadeani și încă nu ieșisem de sub clopotul de sticla, încă nu ma întâlnisem cu mine, încă nu ma privisem in ochi sa ma întreb ce caut eu în viata mea și de ce. Dormeam încă și habar nu aveam ca o făceam. In vremea aceea, când treceam pe la Foișorul de Foc, ma opream sa salut un domn tare drag mie care...

"Anca, tu ar trebui sa scrii o carte!" îmi tot repeta Adriana. Mi-o mai spun și alții dar eu încă nu ii iau în serios. Sau nu ma iau pe mine in serios suficient de mult cât sa leg de la un capăt la celalalt un început cu un cuprins  și câteva puncte culminante, iar apoi cu un final. E bine asa fiindcă dacă nu simt ca pot transmite corect o emoție anume, atunci mai bine aștept pana voi reusi, dacă se va întâmpla vreodată. Nu știu sa scriu din imaginație. Nu știu sa inventez proză, habar nu am ce este în sufletul celor ce reușesc sa îmi deschidă lumi în fata ochilor, doar când se pun la calculator și scriu atât, atât de frumos! Cei ce știu sa îmi creeze pe dinăuntru lumi noi prin cărțile lor, ii declar zei. In acest moment al vieții mele nu sunt pregătită sa scriu o carte. Poate peste câțiva ani, doi sau zece, voi simți altfel, voi percepe viata mea și lumea însăși, altfel, fiindcă eu însămi nu voi mai fi cea de acum. Știu sa spun despre realitatea mea, doar. Scriu să vindec...

- De unde ți-ai luat fusta aceea de piele? - De unde ai paltonul? - Vai, ce sacou ai! - Ce plimbări frumoase faci tu prin Roma și ce fotografii faine faci pe unde te duci tu!  OK, fiindcă văd că vă place viața mea aici, la Roma, am născut proiectul acesta la care ma gândesc de ceva vreme: Style Me In Rome. È simplu: am cautat parteneri pentru cazare (stam la Rome by Suite Vatican al dragi mele prietene Teodora), ma ocup de biletele de avion București-Roma și retur, de mașină sa va ia de la aeroport și sa va ducă înapoi de la B&b, avem mașină care sa ne plimbe prin locurile cu cel mai bun shopping din oraș, ieșim la plimbare pe jos, facem poze la Fontana di Trevi si Piazza di Spagna si continuam acolo cumparaturile, admiram panorama din fata de la Trinità dei Monti si il salutam pe Papa din Piazza San Pietro, mâncăm o Carbonara la mama ei acasa și stam la  un vin Toscan cu personalitate, luam aperitivul cu un Aperol Spritz in Trastevere ... Plus alte surprize ce...

Iar am trecut pe lângă un nene care fuma, iar am inhalat un norișor de fum, iar m-a luat durerea de cap... Sunt o finuță, ce mai! Hai sa va povestesc cum am încercat eu sa fumez când eram mica și proasta dar organismul meu era mai deștept decât idealurile mele de demoazelă proaspăt studenta. Mai, sunt unele chestii de care nu te poți lipi oricât ai vrea, fiindcă nu vor și ele! Cam ca la oameni când te îndrăgostești de vreun Făt-Frumos dar el se încăpățânează sa nu priceapă ca exiști... "dacă tu ma vrei, eu te vreau" nu functioneaza, frate! Asa la mine cu fumatul. În anul I de facultate mai toți din perimetrul atmosferei mele fumau. Mama, și ce mijto mi se păreau ei și ele cu țigarea aceea fumeganda, sprijinind vreun zid la facultate sau în ClubA. Hai, frate, sa fiu și eu fițoasă! Ce, doar voi? Eu ce am? M-ați văzut mai mica și mai sfrijta, bașca provinciala! Nu exagerez, dar cred ca m-am chinuit vreo doua luni sa se lipească fumatul de mine. Tot ce  reușea totuși sa ...

Imi place ca atunci cand termin de citit o carte sa o las sa ma transforme in zilele ce vin. Nu ma apuc aproape niciodata de cititul altei carti, imediat ce am terminat-o pe ultima. Nu pot, nu ma lasa inima care e inca prinsa in povestea dinainte, desi eu am inchis coperta peste ea. Unele carti ma bantuie dupa alte cateva citite intre timp si ma reintorc, deschid la intamplare sau caut un anume pasaj, un anumit dialog. Am carti ce imi stau in suflet si am carti pe care le-as inchide dupa primele doua capitole. Mi s-a intamplat asa cu o carte a lui Lee Child- Jack Reacher. Da, frate, dati cu pietre, cu rosii si oua clocite… mie cartea aceea (ca doar una am inceput si am lasat-o la jumatate) nu mi-a placut deeeeeeloc. Inutil sa va spun ca nici  filmele facute dupa cartile astea nu le-am vazut. In schimb Edouard Shuré cu a sa Marii Initiati m-a fascinat pana la ADN la cei 35 de ani, cand am citit-o prima data, asa cum au facut-o la 16 si respectiv 17 ani Agonie si Extaz a lui Irvin...