AncaDi

Si cât va dura? Toată aceasta îngrijorare, teama de un sistem care ne condamna, mai ales ca femei, din naștere, cât va dura de data asta? Cat va sta pumnul ridicat spre cer cerând normalitatea de a te simți în siguranță la tine acasa? Cât va mai dura empatizarea aceasta masiva pe Facebook, pana ne vom întoarce la pisicuțe și cățeluși prefacandu-ne ca raul a trecut și ca dacă nu îl aducem în discutie, va părea ca nu ne mai deranjează, ca dacă e departe in timp, înseamnă că am scăpat de el? Cât va dura pana se vor liniști apele astea tulburi și murdare de mizeriile pe care încercăm de când ne știm sa le ascundem in adâncuri? Avem memorie scurta. Hai sa fim onesti: avem memorie scurta fiindcă dacă un rău nu ne-a lovit în plexul existentei proprii, in confortul și binecuvântarea proprie ca nu ni s-a întâmplat noua, vom mai mormăi puțin și apoi vom accepta alte tâmpenii cotidiene ale unui societati bolnave de generații întregi. Suntem născuți ciobanasi în tara Mioritei. " Resemnare

Este ceva terapeutic în plimbările mele solitare. De fapt ziua de azi pornise altfel. După ce am reușit sa dorm zdravăn recuperând insomniile din ultimele 3 nopți, credeam ca astăzi, după ce as fi terminat de făcut cumpărăturile, cândva, după prânz, as fi plecat la plaja și probabil ca mi-aș fi încheiat seara pe la optsijumatate, făcând pe fuga câteva fotografii apusului pe plaja mea. In definitiv, ultimul meu tren spre casa pleacă la ora 22. Insa odată intrata in casa, după cuparaturi, am căzut lata! O ora! O ora am stat afara și căldură excesiva combinata cu umiditatea crescuta m-au rătutit zdravăn. Deci, durere decap, amețeală și transpirat excesiv. Am luat o pastila de cap și am decis sa stau în casa. Poate nu e cazul sa ma pricopsesc cu o insolație, totuși. Măcar după prânz nu îmi bate soarele în casa și, dacă am noroc, vecina va mai arunca vreun lighean, doua, de apa pe balcon și va răcori trotuarul din fata ferestrei mele. Nu a aruncat vecina cu apa. Pisoii s-au zbenguie cât

Stau la parter. Nu am balcon. Dar vecinii de deasupra au si din cauza aceasta risc infarctul de 2-3 ori pe zi când vecina de sus arunca cu patos câte un lighean de apa în pisoii ce se încăierat sub geamul meu și balconul ei cu o frecventa demna de un Rolex. Uneori ii nimerește, de cele mai multe ori, nu. Am înțepenit azi, din nou! Fleooooooooooșc! Aud in spatele meu un munte de apa ce se lovește de trotuar. Am înțepenit eu, dar mi-a zvacnit mana care ținea cana din care (Newton știe) mi-a țâșnit în sus cafeaua! Azi nu a aruncat cu ligheanul! S-a decis sa golească cada pe balcon, ca altfel nu-mi explic zgomotul acela sinistru ce părea ca nu se mai termina! Îmi fac curaj și ma uit speriata pe fereastra așteptând sa vad vreun tsunami sau ceva... În schimb vad doua mâțe fleoșcașite și speriate, nepricepand încă ce le-a izbit, mergând șerpuit, cu apa scurgandu-se din ele șiroaie... Vecina, cred ca le-ai nimerit! Ce zici, te fac niște avioane? Te învăț eu, ca jucam în liceu!.. Da' s

     În mijlocul furtunii se creează un moment de calm și, în seara aceasta, berea artizanala decid sa o servesc în pahar bordeaux- baloon, cum ii spun eu.      Încă iubesc vinul, nu trădez, dar eu ma îmbrac mai frumos și ma tratez mai bine când sunt trista, asa ca paharul Bordeaux este justificat.  ... Fiindcă putina aroganta și fițe din astea mici pot fi iertate iar eu chiar simt nevoia ma răsfăț si mai mult asa, nevinovat, în perioadele cususulinjos, așteptând calm sa revină totul la normalul și ritmul meu. Și după câteva sorbituri din berea asta rece zic, ieftin-filozofic și oarecum superflu, ca tot raul aduce bine, fiindcă doar atunci când nu ne e cum am vrea sa ne fie, învățăm mai multe și mai bine despre noi. Și tot atunci putem fi mândri de noi sau putem corecta acest work in progress, acest șantier continuu ce ne este caracterul. Important e sa fim buni cu noi, sa știm sa ne fim, înaintea altora, umăr gentil și îmbrățișare strânsă. Dixit. (poza e mai veche, dar merge bine

Am intrat în casa doar să-mi las geanta de plaja.  Asa, "cu pielea ce ma strange și ochii uscați de sare" (vorba unui cântec de aici), ies din nou din casa pentru una din plimbările mele de la 10 seara. De fiecare data când trebuie să-mi fac ordine în gânduri și în suflet, când vreau sa pricep despre mine, când sunt pusa în fata unor decizii, ies la plimbare. Seara! Seara, cu căștile in urechi, ma plimb pana simt ca oboseala zilei chiar m-a ajuns, pana când simt ca respir altfel și știu ca am limpezit cerul dinăuntrul meu. Ies pe straduța mea total nelopulata la aceasta oră. Adie ușor vântul și faldurile fustei mele se zbenguie vesele. S-a lăsat ușor răcoare. Ma latră câte un cățel din curțile halelor de pe strada, dar asa, mai mult sa se bage în seama. Deja ne cunoaștem. Trec pe sub niște tufe de leantru alb, apoi încă una, și aceasta imensa, roz. Miros fabulos. Deasupra mea face acrobații un liliac plecat la vânătoare. In căști îmi canta Arisa o melodie faina, La notte .

Am vorbit cu mama astăzi. Ma rog, vorbim de doua ori pe zi, chiar trei, însă astăzi  am deschis unele subiecte cu rădăcini mai dureroase și ii explicam cum am ajuns sa las la spate acel trecut, cum deja nu ma mai intereseaza sa mai interacționez cu anumite persoane, doar pentru am facut înăuntrul meu pace cu mine, în privința lor. E prea complicat? Nu pentru mine. Acum e simplu. Și la încă o ora după ce am închis telefonul cu ea încă zâmbeam, acolo, pe dinăuntrul fiintei mele si am realizat ca am mai depasit o limita mentala, de acceptare, de permisivitate. Va explic. Când aveam 12 ani vorbisem cu sora mea sa plătim din banii noștri de pusculita meditațiile mele de desen, asa ca m-am dus sa vorbesc cu profesorul meu de desen de la scoala, domnul Ionescu, cerându-i sa nu-i spună tatălui meu ca vreau sa dau la un liceu de arte. Ca orice adult și (mai ales!) pedagog iresponsabil, profesorul meu de desen i-a spus în aceeași zi tatălui meu despre acest lucru. Evident, seara acasă, mare