Minimalismul ca forma de existenta

Nu am fost mereu asa. Am crescut invatand ca “inghititul”cuvintelor pentru a evita conflictele, ar duce la o viata de familie linistita. Si astfel mi-am creeat razboaie pe interior, razvratindu-ma ani apoi, importiva oricarei forma de autoritate greșit manifestată. Si atunci devenisem “rebela” in ochii unora,  doar fiindca nu raspundeam canoanelor. Era aceasta politica universal acceptata in care adultii combinau vrute și nevrute si copiii erau mintiti si li se tineau lectii de catre lupi moralizatori.

Am cautat cu toata energia mea “taifuneasca” sa ma creez in mijlocul celor care, prin prismele lor, imi puneau etichete plecate de la inaltimea proprie: zapacita; zbanghie; "ce sa-ti spun, trebuie sa fii tu mereu altfel!" ... Si erau toate spuse ca forme de critica iar eu nu pricepeam abuzul. Era greu sa pricep cine sunt, era greu sa pricep ce de sunt gresita si trebuie sa ma corectez, cine as vrea sa devin, cand canoanele mele aveau alt calibru decat al celor ce voiau sa ma creeze dupa chipul si asemanarea lor. Am crezut despre mine ca sunt gresita pentru cativa ani. Luam decizii care sa ii multumeasca pe unii, oscilam apoi spre sufletul meu, modificam obiectivele pe parcurs, sfarseam prin a ajunge niciunde. Nici laie, nici balaie, intr-o societate in care toti stiu ce e mai bine pentru mine (… pentru tine), numai eu nu stiam, ca “eram mica si proasta; nu stiam ceva, asa ca trebuiau sa decida altii pentru mine”. Nu stiam atunci ca ceea ce eu simteam se numeste Frustrare si este cea mai distructiva emotie dintre toate. 

La nivel relational-afectiv am urmatit aceeasi cale. Recunosteam doar tiparul cu care crescusem   si imi spuneam ca daca eu voi tacea si voi fi buna, blanda, El- barbatul de langa mine- va pricepe si va veni sa ne intalnim la jumatate pentru a creea o comunicare sanatoasa. Nu exista! Permiteam doar anumitor forme de agresiune sa continuie si sa  ia amploare. 

In timp, am ajuns la o lehamite de mine si de restul ce m-a facut sa ma izolez in scop fix de regrupare-eu si cum mine. Imi era lehamite de cat de permisiva ajunsesem, cu oameni (prieteni, familie, colegi) care nu meritau timpul meu, dar nici eu pe al lor. Poate aveau nevoie de atentia altora, dar nu a mea.  Am ajuns la un nivel atat de mic al tolerantei in fata superficialitatii unora, incat ma ridicam si plecam in mijlocul monologului lor de a-mi spune cum ar trebui sa fiu eu, ca sa “am o relatie cu un barbat, ca nu e bine sa fii singura, mai Anca mai”. Era obositor in sine doar sa te rabd. Aceste texte în prin care te consideri o autoritate în viata mea simt ca imi rasucesc stomacul si mi se face greata. O multime de femei care imi spuneau cum ar trebui sa fiu eu, cand ele aveau o viata de familie de toata jena. Sfaturi de la cei care nu avusesera experienta mea de viata, dar isi luau titlul de mentor spunandu-mi ce si cum sa fac cu viata mea. Oameni nefericiti experti in sfaturi despre noroc si relatii fructuase. Paradoxuri in forma pura.

Am obosit sa incerc sa comunic cu persoane imatur emotive. Joaca asta despre teritoriu, cine pe cine domina, cine face planul altuia, cine pe cine programeaza ma oboseste, este nenaturala si nu am chef sa fiu “convinsa” de nimeni si nimic, atata timp cat nu vibrez cu situatia. 

Am pierdut prea mult timp cu astfel de situatii si oameni. Am pierdut enorm de mult timp incercand sa intru in cutia unora ce le permiteam sa-mi intre in viata. Oameni pe care poate ii numeam “prieteni” ce ulterior isi asumau singuri rol de guru in viata mea, in imbecilitatea proprie  de a nu se putea controla pe ei insisi sau extindeau neputinta lor asupra membrii familiilor sau a altora din anturaj.

Nu pricep de ce exista aceasta tendinta de a-l modifica pe celalalt doar ca se intre in propria viziune despre cum ar putea fi… De ce trebuie sa iti faci scenarii despre viata altuia ca sa fie cum vrei tu, cand, practic, nu ai nici un dreapt in a o face. 

M-am incepartat de majoritatea celor pe care ii cunosteam de mica. Ma tin departe de anumite tipare comportamentale si nu mai tac cand simt ca ceva ma ingradeste, ma zgandara, ma impunge. 

Daca asta imi da un statut de persoana aroganta, so be it! Nu iti place de mine, atunci stai departe de mine, caci voi face la fel.  De fapt nu ma mai intereseaza de ceva timp cum ma vezi tu, sau tu, sau tu… Personele cu care imi gravitez reciproc atmosferele le pot numara pe degetele de la o mana si mai mult ca niciodata pot spune ca imi este bine asa. 

Faptul ca m-am izolat are de-a face doar cu echilibrarea energiei mele, dar si cu mentinerea unei sanatati mentale decente. 

Uneori simt ca merg prin niste relitati paralele doar apropiindu-ma de oameni care una povestesc despre ei si alta demonstreaza. E obositor sa tin pasul. 

Nu pricep de ce trebuie sa insistam sa ne frecventam, sa comunicam, cand doar “comunicare” nu putem numi acest conflict de idei in care eu trebuie sa intru in mintea ta in colturi. “Ar trebui sa fii mai toleranta”. Nu, nu ar trebui nimic. Ar trebui sa-ti bagi nasul in treburile tale si sa ma lasi pe mine in pace. Daca nu vreau sa comunic cu tine neaparat, atunci am un motiv, iar daca insisti, iti si explic cu riscul de a-ti rani orgoliul

Am cunoscut acum un an un jurnalist german, vaticanist, abia mutat la Roma. Ne cunoscusem intr-o conjunctura de job. Omul era atat de surprins ca dupa un an de stat in Roma gasea o persoana care vorbeste 4 limbi straine, care are o cultura peste medie si vorbeste  despre o multime de chestii, dintr-o multime de sfere de interes, ca tinea mortis sa comunicam pe toate nivelurile. Si desi era extrem de dezorganizat pentru gusturile mele, nu voia sa priceapa ca bioritmul meu este total diferit de al lui si ma oboseste oscilarea de ritm si focusare din viata sa, lipsa de empatie si ideea sa de self-absorbing in care au ar trebui sa ii gravitez in jur, doar pentru a ma prezenta ca pe un trofeu anturajului sau… un taifun din care am scapat blocand individul pe toate fronturile. “Ar trebui sa fii mai toleranta cu mine, fiindca am diabet si de aceea sunt asa fluctuant in ritm si energie”… No, my friend, esti doar un imbecil egoist care nu isi respecta tratamentul cu insulina și disconsideri dieta personalizata, considerand ca ceilalti din jur ar trebui sa iti stea la ordin, in functie de umorul tau extrem de fluctuant pe parcursul unei zile intregi. Parerea mea! Prefer sa ma indepartez eu, caci nu am nici cea mai mica intentie sa te schimb dupa cum sunt eu facuta. Daca tie iti e bine cu tine, cine sunt eu sa te “corectez”? 

Da, este ok sa etichetez, conform credintei proprii oamenii din jur, pentru a pricepe cu cine vreau sa ma frecventez reciproc, pe cine vreau sa accept. Insa nu inseamna ca ma duc la altul sa-l conving de cum te vad eu. Nu imi creez o idee despre tine pentru a te barfi ulterior, ci pentru a sti daca e cazul sa ne gravitam reciproc in viata, dacă ne putem îmbunătăți reciproc existente. Modul in care eu te vad are de-a face exclusiv doar cu mine. Vreau sa imi permit luxul de a-mi creea lumea mea dupa frecventa proprie. Nu vreau sa fim prieteni cu forta. Nu te vreau in viata mea asa și nu ar trebui sa ma vrei nici tu.

Nu mai vreau relatii in care ne etichetam si ne judecam de parca doar suprematia unuia asupra celuilalt ne-ar da validarea de sine. Prefer sa plec prima.

Apreciez persoanele genuine ce nu incearca sa convinga pe nimeni despre valoarea lor, oameni ce nu incearca sa te convinga despre crezurile lor, ce nu se vand pe o taraba cui liciteaza mai mult. Este ok sa nu ma placi. Este natural așa si nu vin sa-ti bat la usa daca tu simți ca nu ma vrei, desi parca eu in tine as vedea ceva ce-mi place. Nu am sa te oblig sa-mi ramai aproape. Am facut-o candva, demult. Nu e ok. Asa am învățat sa fiu cea de acum.

Imi plac relatiile in care ne permitem libertatea de fi noi, de a ne intoarce unii la altii in mod voluntar, cu entuziasm. Imi plac oamenii cu care pot comunica si in contradictoriu fara sa ne simtim egourile ferfelițate. Fie ca vorbesc de prieteni sau un potential iubit, accept doar persoane langa care ma simt libera sa fiu eu, fara sa ma limitez, fara sa vreau sa  diminuez lumina celuilalt. Iubesc oamenii care ma cauta doar fiindca se gandeau la mine si nu se impiedica intr-un “deranjez sau nu”. Astea sunt fite: “nu te-am sunat ca sa nu stiam ce parere ai, daca e ok”… Nu deranjezi cu ganduri bune. Pe nimeni, vreodata. 

Vreau relatii in care ne respectam unul pe altul si daca vezi ca reactionez si nu iti convine de modul meu de a-ți raspunde, gandeste-te ca este fix o re-actie! Raspund unei actiuni a ta si am tot dreptul sa te atentionez ca incerci sa ma alterezi intr-un mod in care nu imi convine. Este in regula sa faci la fel. Apreciez, chiar, sa ma atentionezi cand simti ca eu nu iti fac bine.

Accept in jurul meu oameni mai destepti ca mine, mai calmi, mai prezenti, mai constienti; oameni de la care am de invatat in propriul meu ritm, fara ca ei sa incerce sa-mi indese cu palnia adevarurile proprii ce le considera universal valabile. Ingamfarea ca detii adevarul meu, ca incerci sa ma convingi cu forta de crezul tau, ma face sa mi se ridice blana pe sira spinarii, asa ca ma ridic si plec. Uneori fara vreo explicatie, fiindca nu simt ca iti datorez vreuna. 

Am obosit sa fac altora pe plac. Am obosit sa vreau sa te conving. Nu mai am chef sa iti spun despre mine daca tu nu pricepi singur.