Septembrie, miercuri

Este ceva fascinant in lumina de Septembrie, anul acesta, care ma face sa iubesc toamna mai mult. Nu vi se pare ca de la un an la altul descoperim alte lucruri sau le vedem altfel, nu vibreaza aceleasi evenimente diferit si in voi, de la un anotimp la altul? Depinde cum privim la lucruri, la oameni, in ce ...lumina le punem pe toate, pentru a povesti apoi intr-un anumele fel… Pentru a lasa ele inauntrul nostru o amprenta, un “ceva” care, odata reintalnit mai tarziu, ne va aduce aminte senzatiile de acum. Un fel de madelenine a lui Proust, la alta putere. La o putere mai duioasa... La puterea unei imbratisari, de exemplu! (fiindca stim toti ce putere are o imbratisare adevarata!)

Nu imi amintesc toamna anului trecut. Nu imi amintesc lumina ei. Imi amintesc cu ceva efort senzatii, poate emotii, dar nu lumina lui Septembrie... Pacat. As fi putut deja creea un tablou in mine. Am sa incep de anul acesta, atunci. 

De cateva zile incoace este o lumina blanda, calda, galbena ca un apus de vara continuu. Chiar si atunci cand ploua, lumina e asa, ca o mangaiere. Asa imi place sa o simt eu. Oricum, ma face sa zambesc si asta e cel mai important. Cand trebuie sa ies din casa dis de dimineata ma uimeste cerul meu de pe colinele din zona Castelli Romani, plin de nori pufosi ce se sprijina pe varfurile podisului, ca niste imensi pufi de vata de zahar dezmatati de avionele ce le traverseaza.

Pana la urma, ce ne face sa percepem lumea in moduri atat de diverse si singulare?

Cum de eu stau si fac poze norilor si o persoana de langa mine uitandu-se in directia in care privesc si eu spune apoi “Ha! Nici nu observasem ce cer e azi!” , sau merg pe strada, fac o fotografie printre crengile inflorite ale unui copac, soarelui ce se vede intre doua turle de biserici si apoi se mai opresc 7-8 turisti in acelasi loc sa traga si ei niste cadre. 

Ce s-a intamplat cu oamenii de nu mai privesc cerul? De ce nu mai privim in jur, dincolo de telefoane, de castile de pe urechi, dincolo de zgarda cainelui care ne plimba! Da, exact: cainele ne plimba pe noi, fiindca noi am uitat sa ne plimbam doar de dragul mersului, de dragul tinutului de mana, al apusului si rasaritului pe plaja. Am uitat sa ne uitam la ele fara aparat de fotografiat, am uitat sa respiram far sa ne gandim la ceva, decat la aerul sarat care ne umple plamanii...

Mi-a devenit obisnuinta, religie chiar, sa vreau sa privesc cerul, sa vad dincolo de ramuri, sa urmaresc saorele ce apune in mare, sa ma las fascinata de jocul copiilor in nisip, pe plaja. Am nevoie! Am nevoie pentru sufletul meu sa fac toate astea, fiindca nu imi sunt de ajuns (si nu imi vor fi vreodata) patru pereti ai unei case.

Cata veselie simt cand un porumbel vine si imi ciugoale ceva imaginar de pe pantofi, cand ma asez in Piazza del Rinascimento pe o banca din piatra, si apoi se uita chioras la mine cand intelege ca a fost inselat de vant, de umbre, de soare, de un fir de praf. Sau un catel care se indeparteaza de stapanul sau si sa vina la mana mea intinsa pentru o mangaiere. Ma fascineaza privirea cainilor cand ii mangai. E atata patos si veselie in ei, incat  rad instantaneu molipsita de trairea sufletului ala care parca da petreceri pe interior, datorita mangaierii mele. Ma plimbam cu ai mei prin Roma in August si, in Piazza del Popolo ne-am jucat cu o fetita de Golden Retriver iesita la plimbare cu stapanul ei. Si incepand sa ma joc cu ea, dupa un sfert de ora mototoala aia mica cu ochii de chihlimbar inca nu voia sa plece de laga noi. Stapanul a trebuit practic sa o tarasca sa-si fac plimbarea de seara aruncand in urma lui, razand inca "mi ha stregato il cane, signora!! mai visto in vita mia!" (mi-ai vrajit cainele! n-am mai vazut asa ceva in viata mea!"... Il inteleg, fiindca, la un moment dat, trasa de zgarda, in semn de protest, catelusa se asezase pe pantofii mei si nu se mai dezlipea, lingandu-mi gleznele. Mi se lipisera ochii de ai ei si gata: a fost iubire. Ce usor comunica animalele… ele nu sunt conditionate de limitari sociale si prejudecati stupide. Pentru ele sufletele nu au granita, nu își impun limite.

Traiesc din senzatii si le analizez foarte des: ce anume m-a facut sa zambesc, de ce am avut goosebumps cand am ascultat un cantec, ce anume m-a iritat si in ce masura s-a intamplat si, mai ales, cum scutur de pe mine acea senzatie ce ma deranjeaza, de ce m-a facut acel copil sa intorc capul dupa el (poate erau ochii, zambetul, privirea, un gest, culoarea tricoului, poate modul in care isi tinea de manuta surioara mai mica), cum ma simt cand imbratisez un om si de ce atunci cand imbratisez persoane diferite simt lucruri diferite? Cat are legatura cu mine, cat are legatura cu ei? Cat de tare au raspuns imbratisarii si daca sunt rigizi, de ce sunt asa?  Daca s-a prelungit imbratisarea si m-au strans mai mult, vreau sa stiu de ce, ca sa pot repeta experienta. In vibratia emotiei mele, in reactia mea sta motivatia actiunii altora si incerc sa o inteleg analizand efectul pe mine. Repet, sunt una care imbratiseaza des si lung, cat pot de lung! Astfel creez conexiuni: analizez efectul socializarii cu ceilalti, pe mine. Apoi incep sa recunosc tipare ce in detaliu capata fiecare singularitatea sa. Mai ales, vreau sa stiu de ce cu oameni aparent asemanatori chichez diferit, de ce din partea unuia simt ceva si din partea celuilalt e cu totul si cu totul alta frecventa, desi am fost toti expusi acelorasi stimuli: muzica, un film, un teatru, un spectacol de balet, o plimbare prin oras, o aceeasi pizza pe care unul o gaseste buna si altuia nu-i place.

Stau si privesc, ascult, simt (simt, mai ales) si uneori, daca sunt norocoasa, cand trec pe langa un om intr-o aglomeratie, chit ca sunt la bar sau intr-un magazin si, in ingramadeala aceea, din greseala ne atingem si “ne curentam” din prea multa energie statica. Apoi ma uit in ochii ei sau ai lui si incepem sa radem de incident si trecem mai departe, iar eu ma intreb: dar ne-am izbit inainte de alti oameni, de ce  doar noi am avut aceasta reactie ? Ce e dincolo de contactul dintre doi straini ce probabil de vad pentru 1 secunda in toata viata? Ce e dincolo de atingerea mainilor, de imbratisare, de o mangaiere, dincolo de corzile unei viori ce isi duc sunetul pana in adancul fiintei? De ce plangem cand privim un film sau citim o carte? De ce radem? Cat din noi lasam in cartile pe care le imprumutam de la altii, atunci cand le terminam de citit si le inapoiem? In ce consta tot acest transfer se emotii si cate informatii stau in ele? 

Prea multe intrebari zac in mintea mea intr-o seara de miercuri, asa-i? Poate pentru cateva am si raspunsurile dar sunt, fiecare din ele, dedicate unui eveniment singular si tare as vrea sa invat sa mentin prezente acele emotii pe care le simt cand vibrez frumos cu niste oameni,cu  o pisica ce mi se inoada printre picioare, un catel ce-si sprijina in palma mea botul dat la mangaiat, apusul pe colinele Toscanei sau In Mar Tirreno pe la Amalfi si Positano, sau la rasariturile de soare in Bucovina cand umezeala inca dorme prin poieni, in fata caselor taranesti, cand lumea parca intra intr-un portal de lumina laptoasa si vantul se opreste sa bata, de mirare probabil, in fata minunii.