Despre metamorfoze

  

         Intr-o lume de perfecti si minunati, life-coaches  abia iesiti din adolescenta, toti nascuti din politica gandirii pozitive a ultimilor 10-15 ani de minfulness eronat inteles, ma declar oficial un produs  Kintsugi dus la extrem dupa multiple reparatii succesive.

In ani, mi-am adunat si pus la loc cioburile cazute din mine de atatea ori, incat sunt numai dungi si puncte de lipitura. Sper sa nu fie cazul  multora (desi, oh, stiu mai bine) insa fiind nascuta in perioada in care evenimentele  traumatizante  trebuiau sa ramana in spatele usilor apartmentelor meschine inghesuite de la blocurile cu pereti mult prea subtiri ca sa nu stim ce a facut vecinul, am aflat tarziu, dupa ai mei 30 de ani, ca fix acele lucruri care erau inabusite in spatele usilor fiindca “e rusine”, “nu trebuie sa stie asta”, “nu se vorbeste despre asa ceva”, “nu mai spune nimanui” erau cele care trebuiau de fapt vorbite, exorcizate, vindecate, acceptate, iertate.

         Odata cu sosirea “gandirii pozitive” prost propagate, dar si mai prost inteleasa, s-au nascut ulterior alte drame : daca imi repet continuu ca totul e bine si frumos, lumea va deveni fix asa.... insa nimeni nu pricepea de ce inca se prabuseau bucata cu bucata, de ce (cu tot cu afirmatii) se  adanceau si mai profund  tristetile  in loc sa  te trimita spre stele; au aparut alte intrebari. Unii au lansat carti si trebuia sa platesti destui bani unor guru de moment ca sa-ti explice cum e cu vizualizarea, NLP-ul si folosirea cuvintelor pozitive. Insa  totul  parea o limba straina pentru suferinta dinauntru. Nu? Asteptarea manifestarii miracolului doar fiindca ai folosit o mantra pentru o saptamana, este de rasul curcilor atunci cand inauntrul tau urli de dureri nevindecate.

Hai sa ne intelegem, nu fac o analiza psihologica, fiindca eu psiholog nu sunt. Incerc doar sa  fac o radiografie a omului care sunt acum, cand simt ca pot spune ceva care sa conteze si, eventul, sa faca diferenta in fata cuiva. Fie ca e vorba de  un singur om si  deja ar fi destul. Este foarte posibil sa nu fie o radiografie exacta fiindca deh, subiectivism, insa voi incerca sa fiu cat pot de corecta cu mine.

           Abia acum, la maturitate, am intalnit oameni ca mine, care si-au purtat pe dinauntru toate  cicatricile  copilariei, dezamagirile plecate din lipsa de comunicare si afectiune  din partea adultilor din viata noastra de atunci, abia dupa 30 de ani de viata am priceput ca suntem un fel de fenomen social al anilor ’70-‘90. Nu sunt un decretel. Sunt un copil dorit si, daca este sa privesc partea pozitiva a lucrurilor, am avut imensul noroc sa primesc o educatie mult deasupra mediei. Bubele au aparut odata cu proasta intelegere a cuvantului “adult” si “autoritate”. Mi se programase de mica ce voi face in viitor. Eu aveam alta parere. Am mai vorbit eu despre asta. Ar fi trebuit sa fiu fizician. Eu zburam in alte sfere  si visam cu ochii deschisi, voiam sa dau la Arte Plastice, dar “stai, ca  e complicat”, urmat apoi de “ hai sa dai la Constructii”. NU!!! Arhitectura? Ok. Un compromis acceptabil pentru ca macar desenam. Lung proces si teribila frustrarea de “nu”-uri auzite excesiv de des de mine, copil fiind.

Nu existau, ca acum, programe si carti care sa invete parintii sa fie parinti, sa le spuna ca aripile copiilor nu se taie si sufletele lor nu se mutileaza. Si nici vocea lor nu trebuie amutita. Nici trairile si emotiile lor care au o intensitate mult mai mare decat cea a unui adult nu trebuiesc neglijate.Nu exista nici macar razant ideea de a merge la un psiholog cu familia pentru a ne invata sa comunicam intre noi. Practic, adultii de langa noi erau mai depasiti de situatie decat noi.

           Educatia emotionala nu exista nici macar conceptual. Iar “lasa ca decid eu pentru tine ca tu esti mica” am auzit-o pana tarziu de tot, cand  in acte eram de mult adult, dar inauntru ramasesem acelsi copil nesigur de teama sa nu fiu iar criticata, certata, pedepsita. Un psiholog mi-a spus candva, pe la 30 de ani, o fraza care m-a urmarit multi ani :”Anca, tu ai devenit mama inainte sa devii femeie”. Cam acesta era la acea varsta nivelul meu de maturitate si a fost prima data cand mi-am asumat lipsa de experienta si de  viata.

            Ma mascam bine in spatele atitudinii mele infipte, ardeam mult pe dinauntru si in razvratirea mea incercam instinctiv sa imi obtin dreptul la propria viata. Insa erau momente in care visam cu ochii deschisi un alt fel de copilarie, un alt fel de viata in care sa nu mai aud cum mi se spune  “ce sa-ti spun, bine ca esti tu altfel!”, “eh, pai se putea sa faci tu cum zic eu?’”. Toate acestea mi le-am auzit de atat de multe ori incat chiar incepusem sa ma consider eu o inadaptata, eram o greseala  in lumea perfectilor, a celor care stiu mai bine ca mine cine sunt eu si ce ar trebui sa devin fiindca, nu-i asa, eu eram mica si nu stiam. Uite de-asta am  si decis sa plec departe, unde sa nu mai fiu mereu criticata pentru ce sunt, mai ales ca  habar nu aveam de fapt din ce material sunt facuta. Nu stiam cine sunt  in fata mea, cu bune si rele. Am vorbit cu multi oameni de-a lungul anilor si mi-am dat seama ca nu sunt singura care, din obligatia de a raspunde mereu exigentelor altora ce reprezentau un anumit gen de autoritate, nu aveau idee cine sunt si ce vor de la viata lor. “Ce caut eu in viata mea”  a devenit o fraza leitmotiv pentru mult timp. Am fost multi ani foarte confuza, to say the least. A urmat o orbecaire spre luminita de la capatul tunelului, lumina ce atunci nici macar nu o vedeam, dar speram ca exista. Iar tunelul nu era tunel, ci un intreg labirint care se modifica odata cu gasirea indiciilor inauntrul meu. Da, stiu, suna poetic, dar in mintea mea toata aceasta metafora are un sens.

           Nu exista o reteta exacta de evolutie, constientizare si creare. Cel putin nu in cazul meu. Nu stiam cine sunt, insa macar stiam ca nu vreau sa fiu ca acei oameni care imi inchideau gura, gandurile, trairile, doar fiindca nu coincideau cu ceea ce ei programasera pentru mine.. Macar aveam un punct de plecare si, pe bune, doar asta avem: stiam ce nu vreau sa devin.

Am facut ulterior o multime de greseli si pentru prima data erau  greselile mele si mi le asumam in totalitate. Greseli de toate felurile: emotionale, profesionale si sociale. Am castigat redute, am renuntat din nou la mine pentru altii, m-am luat inapoi si mi-am invata lectiile pe pielea mea. Au fost momente de disperare, de  tristeti si caderi in gol pe care nu stiu daca vreodata le voi putea descrie cu intensitatea cu care atunci le-am trait. Pe parcurs am intalnit alti oameni care stiau ei mai bine cum sa-mi traiesc viata, prieteni care nu doar imi dadeau sfaturi dar chiar imi impuneau sa aplic reteta lor. A fost greu sa scap de vechile tipare si le tot intalneam. Spirale in care ma lasam prinsa fiindca nu am stiut vreodata sa le opresc. Pana cand s-a intamplat  sa tai conexiunile cu oameni care imi voiau binele, dar il voiau asa cum credeau ei, nu cum credeam eu.

         Nu fraze ca “ inchide ochii si vizualizeaza”, “ gandeste pozitiv”, “repeta-ti doar ganduri frumoase”, “lasa la o parte  trecutul”  functionau in cazul meu. Era nevoie de  traversarea  un proces de vindecare a sufletului, de alinare a fetitei dinauntru care inca zacea in pozitia ghemuita in care se asezase de cand se stia. Imi era deja lehamite  sa mi se trimita si sa vad/ascult video-uri de iluminare, vindecare, intelegere, evolutie si constientizare doar fiindca eu le permisesem din nou, altor oameni  sa imi intre in viata si sa faca ordine si nu mai stiam apoi cum sa le inchid robinetul. Dadeam din nou peste oameni care ma bombardau cu “io’te, eu stiu ce sa faci cu viata ta” din nou. Aveam pe telefon o persoana care intr-o zi mi-a trimis nu mai putin de 10 link-uri despre cum sa ating eu pe fast-forword fericirea absoluta. 
Atunci mi-am inventat fraza care apoi a inceput sa ma ghideze pe strada mea: "cere sfaturi despre bani doar oamnilor care au facut singuri avere iar sfaturi despre fericire copiilor".

          Apoi au fost cei care voiau sa profite de latura afectiva fara sa dea ceva inapoi…tot eu ii lasasem eu sa intre in viata mea fiindca era singurul tipar pe care il recunosteam: acceptam sa fiu tratata urat fiindca asa invatsem eu in copilarie ca se manifesta iubirea, nu? Asa vazusem in jur ca sunt facute familiile, “Lasa, ca daca eu sunt buna si blanda, va pricepe si va fi liniste in casa” am gandit multi ani fiindca asa fusesem invatata. Am renuntat la mine pentru ei. Gresit.  Am trecut si de faza asta, am invatat sa recunosc si sa renunt la oamenii care isi propaga prin mine toxicitatea,  doar fiindca nici ei nu stiau cum sa fie altfel. Niste papusi stricate, egoiste,  care incercau sa se confirme prin altii. Am invatat sa dau afara oameni din viata. Da, vampirismul  exista si nu stie cale  amiabila de exorcizare daca subiectul nu cauta ajutor specializat. Daca le permiti, unii oameni te lasa fara vlaga, fara respect de sine, te devalorizeaza doar pentru a se valida pe ei.  Dualitatea narcisist/empatic mi-a fost emblema mult timp.  Greu, cel mai greu de astfel de oameni m-am dezlipit. Greu! Atat de greu, incat atunci cand am realizat ca am avut putera sa las la spate  oamenii carora le permisesem sa ma infiereze, am simtit ca lepad un strat de piele, asa, ca un sarpe. M-am uitat in urma si nu mai pricepeam de ce le-am dat atata importanta si libertate in viata mea. Ma uitam in urma si ma recunosteam asa, ca pe o ruda indepartata. Ziua in care am decis sa nu mai accept pacienti a fost una cu soare. M-am dus la mare si am tras un plans zdravan de descarcare, apoi m-am ridicat de pe nisip mult, mult mai usoara. Am plecat spre casa foarte diferita de persoana care statuse pana atunci pe plaja. Recunosteam anumite tipare si a durat ani de zile sa ma desprind de ele, sa imi creez un sistem propriu de valori, invatand sa raportez totul la mine, invalidand tot ce percepeam ca fiind nefolositor. Nu a fost un proces constant si deloc linear. Mai mult ups-and-downs decat altceva. Si odata ce incepi un stfel de proces este imposibil sa mai dai inapoi.  Pur si simplu nu mai vezi rostul sa te intorci inapoi in crisalida. Nici nu mai e loc acolo pentru tine, cel de acum. Am trait pe propria piele experienta din alegoria pesterii lui Platon.  Am invatat cu ajutorul unor oameni mai puternici si mai frumosi decat mine sa am incredere in intuitia mea, in sistemul meu de valori nou format.Traiam niste revelatii si confirmarea venita din noua realitate m-a facut sa pricep ca sunt, in sfarsit, bine, si abia atunci incepeam sa traiesc cum trebuie. Nu mai conta daca raspund sau nu standardelor altora si acest varf ar razvratirii mele mi-a adus multa linistein viata, cand am priceput ca nu-mi mai pasa ce gandesc despre mine.

         Nu m-a invatat nimeni sa fiu fata si, cu atat mai mult, femeie. Nu m-a invatat cinva sa comunic in mod sanatos cu adultii. Nu de-alta, dar nici ei nu stiau cum.

         Astazi ma uimeste Veronica cu dezinvoltura cu care vorbeste despre orice, libertatea cu care imi povesteste cu bune si rele de scoala sau din casa. Eu nu am avut asta. Daca fericirea copilariei mele este in vacantele   traite la Masha, la tara,singurul loc unde puteam sa ma manifest fara limitari, Veronica traieste o copilarie echivalenta cu a mea, impreuna cu mama- bunica ei. Vero stie ca are dreptul sa aleaga, are voie sa isi schimbe decizia, stie si ca daca nu trateaza oamenii cu empatie urmeaza o discutie, desfacem firul in 16 ,mai plangem impreuna, ne impacam la putin timp dupa fiindca daca uneori o mai cert pe Vero si ea plange, pe partea cealalta plang si eu fiindca ma simt oribil, desi stiu ca discutia era necesara insa e teribil sa o vad plangand. Nu sunt perfecta si invat pe zi ce trece despre mine si despre ea.Comunicarea este esentiala si desi nu am fost impreuna constant in ultimii ani,s-a creeat in mod paradoxal intre mine si ea o relatie foarte, foarte stransa. E adolescenta, uneori mai da cu picorul in pamant, eu convoc sedinta ca sa pricepem ce se intampla, ea se supera cand  i se atrage atentia fiindca isi reclama independenta in gandire si decizie,are si o mandrie careia ii da luciu de cate ori poate,  eu sufar fiindca o vad cand sufera. Insa comunicam, vorbim, ne povestim, ii explic cat pot depre tot ce altii mie nu mi-au spus la varsta ei, ii spun si de bune si de rele , ii spun cum viata nu e directionata liniar. Traim impreuna  o evolutie  continua, una gravitand in atmosfera celeilalte pentru a nu pierde contactul. Invat despre ea si, mai ales, de la ea invat despre mine. Daca gresesc, imi cer scuze si astfel sper sa inteleaga ca nici parintii nu sunt perfectii. Noi invatam sa fim parinti odata cu copii nostri. Daca in fata ei imi recunosc greseala, ii este usor sa imi povesteasca despre greselile ei. Si fix aici ne sta esenta.

            In paralel cu metaforfoza mea am privit-o pe mama si inca sunt extrem de uimita de dorinta ei de a intelege, de a se adapta schimbarilor, de a pricepe despre mine, despre copiii de azi, despre ea insasi, cand  la peste  50 de ani a inceput ea insasi un proces evolutiv care m-a uimit si inca nu inceteaza sa ma minuneze.  Deschiderea sa mentala si dorinta de evolutie personala cu depasirea traumelor trecutului, majoritatea lor fiind comune amandorura, si proiectarea viitorului in conformitate cu propriile ei trairi, mi-a devenit emblema si o povestesc oricui vrea sa ma asculte. Abia acum, la 40 de ani am cu mama conversatii cum nu am avut vreodata in primii 30 de ani ai mei de viata, desi, inclusiv atunci era cea care, atat cat a stiut si a priceput la acel nivel, a avut incredere in mine, cu toate fricile pe care le traia  si involuntar mi le transmitea,  pentru a ma proteja. La experienta si  gradul de constientizare pe care mama l-a atins in ultimii ani, ar trebui sa predea lectii celor de varsta ei pentru a-i ajuta in relatiile cu copiii lor, sa-i ajute sa vindece rani deschise  poate de zeci de ani.

         Si protectia excesiva face rau, lectie invatat pe pielea mea. Sa ne raportam viata la dorintele altora doar pentru a ramane in sfera lor de comfort, chiar daca pleaca din iubire, este periculos si total daunator. Copii fiind, avem nevoie de propriile experiente, avem nevoie sa invatam din greselile proprii, nu doar din legendele parintilor. In plus nu ne pot proteja mereu, acesti parinti ai nostri. Este o greseala pe care nu o voi repeta cu copilul meu.  Veronica are doar 12 ani, insa mi-am propus sa fiu foarte atenta la limitele pe care i le voi pune mai ales fiindca acele limite le vom hotari, de fapt, impreuna. E un proces continuu, fara o reteta fixa si accept senina fenomenul “copilul meu imi este maestru” fiindca prin intermediul trairilor ei inteleg si mai multe despre mine.  Norocul meu e ca  am un copil comunicativ si receptiv, foarte emotiv si tare imi doresc sa invete sa isi gestioneze sentimentele si emotiile si imi mai doresc sa fie sigura  ca in orice moment al vietii  va gasi mine un reper, un sprijin, un interlocutor, va gasi  incredere, forta si blandete.

Si uite ca am ajuns la un alt cuvant pe care l-am adoptat in timp si am ajuns la el trecand  prin razvratiri majore: BLANDETE.  Am intalnit atatia oameni fals buni, fals veseli, fals blanzi, ca pentru o perioada nu mai credeam pe nimeni. Este doar manipulare in blandetea falsa. Nu ajungem sa vindem o imagine a iluminarii proprii sau a “bunatatii”. Cu cat te aud mai des ca imi spui ca esti bun, cu atat nu te cred. Bunatatea nu este un motiv de impaunare. Mai ales, nu este daca astepti ceva inapoi de la persoanele ajutate. Evident, acolo nu mai e bunatate, e comert iar tu ai falit in fata ta, inaintea sa o faci in fata altuia. Am renuntat de ceva timp sa lupt cu egoul altora si incerc, cat pot de mult, sa inabus manifestarea egoului meu. Daca eu insami nu vreau sa mai hotarasc cu ce imi dicteaza egoul, imagineaza-ti cat chef as avea sa tratez cu egoul tau. Pfff…

          Oamenii cu adevarat blanzi (buni) sunt cei asumati, cei cu principii sanatoase  si etica morala bazate  pe bun simt, empatie, decenta si comprensiune. Oamenii blanzi nu sunt neaparat  docili si cu siguranta nu sunt prosti. Blandetea este consecinta  unei experiente de viata asumata, este manifestarea pozitiva a supravietuitorului propriului iad, care a crezut suficient de mult in sine si a avut forta sa se ierte atunci cand s-a dezamgit pe sine insusi.Nu se lauda cu blandetea si bunatatea lor fiindca stiu ce dureri au traversat ca sa ajunga aici unde sunt si au rabdare cu ceilalti din acelasi motiv. Sa constientizezi ca ai gresit si sa vrei sa te corectezi si sa te ierti apoi si, mai ales, sa ii intelegi si pe altii care traverseaza acelasi proces, fara sa ii impingi de la spate, fara sa ii critici, mi se pare cea mai inalta forma de manifestare a binelui si a inteligentei.

          Citeam zilele trecute o fraza scrisa de Neal Donald Walsch care spunea ca “odata ce  incepi in mod constient sa decizi sa experimentezi  viata asa cum ti-ai dorit-o, experienta intregii umanitati se modifica odata cu tine. Aceasta este cea mai importanta lucrare pe care trebuie sa o infaptuim,  lucrarea modificarii propriei vieti”.

          Iar aici dragilor, poate incepeti voi sa povestiti fix acele lucruri care vi s-a spus ca nu trebuie vorbite. Cuiva, oricui va poate ajuta sa va traiti viata asa cum credeti ca vreti sa fie.

Eu nu am indicatii sa va dau. Nu e treaba mea sa va indic voua strada corecta. Nu stiu ce strada sa luati cu exactitate, insa, din experienta proprie, odata ce plecati la drum pregatiti-va de o calatorie cat o viata intreaga fiindcca zilnic veti avea ceva de decis pentru voi, in interesul vostru, dar si al celorlalti fiindca, nu-i asa, somehow we are all one.

          Alta vorba a lui Neal care m-a marcat este asta si va las cu ea, ca poate va ajuta. Zicea ca “viata nu este un fenomen predestinet, nu este un proces de acceptare a unor lucruri deja decise, ci este un proces de creatie”.

Sa ne fie bine.

Photo credit Pinterest